Cine suntem noi…
I.M.P.A.C.T. Şcoala – Centrală, cel mai vechi club activ din Bucuresti si unul dintre cele mai strâns legate cluburi de metoda de Teatru Forum si de celalalte organizatii care o implementeaza.

Cum ne-a venit ideea…
Ne-am gândit la mai multe subiecte care ne preocupau atunci, am discutat pe baza lor si pâna la urma am votat democratic. Am ramas la problema infectarii cu HIV si la posibilele ei consecinte în rândul tinerilor.

Si iata piesa…

Personajele:

1. Opresorul – un baiat din anturajul opresatei
2. Aliata opresorului – o fata din acelasi anturaj, buna prietena a opresorului
3. Opresata – fata cuminte, vrea foarte mult sa apartina grupului, se infecteaza din inconstienta
4. Aliatul opresatei – prietenul si colegul ei de scoala
5. Personajele neutre - mama opresatei si cersetorul bolnav de SIDA

... si firul epic
Opresata e o fata care vrea foarte mult sa-si gaseasca un grup de care sa apartina. Mama ei, o femeie cu vederi încuiate nu i-a permis sa-si ia libertatea fireasca vârstei asa ca fata s-a decis sa si-o revendice. Ajunsa în grupul amicului ei de la scoala, ea este decisa sa faca tot ce poate ca sa devina una de-a lor. Epateaza, actioneaza fara a se gândi prea mult la consecinte si experimenteaza diferite lucruri care-i fac rau (începe sa fumeze, merge prin cluburi, bea, nu mai învata la fel de bine etc). Din neglijenta, fata se infecteaza cu HIV prin contact sexual neprotejat. Atunci când grupul ei de prieteni afla toti se îngrozesc si o resping. Fiecare o agreseaza si nici macar amicul ei nu este dispus sa o accepte lânga el. Discrimiarea practicata de grup pe tema HIV / SIDA se poate vedea înca din prima scena când un cersetor bolnav de SIDA care le cere bani este tratat ca un lepros înfricosator si respingator. Vrând sâ vorbeasca cu mama ei, fata constata ca nici aici nu gaseste un sprijin real, aceasta ne putând concepe nici macar teoretic ca fata ei ar fi capabila de asa ceva si judecând la fel de aspru ideea ca si prietenii ei. Ramasa fara sprijin, fata decide sa se închida în ea si sa abandoneze scoala.

Reprezentatii…
au fost trei si au diferit mult ca experienta. Am pornit de la un numar moderat de spectatori (25-30) la prima, pentru a trece brusc la 170 la a doua reprezentatie si a finaliza cu nici 20 de oameni prezenti.

Publicul a reactionat…
Bine. Le-a placut, s-au distrat, au învatat ceva nou sau au gandit mai profund la ceva vechi. Oricum, cei interesati prima oara au venit si a doua oara si probabil vor continua sa vina.
Într-adevar, dificultatea gestionarii situatiei creste cu cat creste numarul de participanti. Ideal este sa ai 30-40 de oameni la piesa pentru a putea crea cadrul intim necesar pentru ei ca sa se urce pe scena. Cu toate astea, impactul s-a produs asupra publicului, care a marurisit ca va privi lucrurile într-o alta lumina, ca se va gandi de 2 ori înainte sa discrimineze si nu va sta pe ganduri cand se va simti discriminat sau opresat. Cei mici sunt mai usor impresionabili decat adolescentii dar si mult mai greu de stapanit.

Ce-a fost greu, ce-a fost usor…
Greu a fost sa stapanesti 170 de elevi si sa repeti piesa de fiecare data cu alti actori pentru ca toti sa aiba sansa de a evolua pe scena.
Frumos în schimb a fost sa vezi acelasi personaj transformat de cel care-l prelua : sa auzi ‘mamele’ cum schimba pareri, ‘opresatele’ cum îsi dau sfaturi, ‘opresorii’ cum îsi alterneaza raporturile de forte.

Învatati de la noi…
Nu va speriati niciodata de neprevazut. Aproape întotdeauna exista o rezolvare convenabila.
Atunci cand am avut 170 de spectatori nu i-am rugat sa paraseasca sala, iar atunci cand era sa nu avem nici unul am mers in continuare cu piesa. De fiecare data noi ne-am distrat copios iar publicul a fost atins de mesajul pe care am vrut sa-l transmitem.